Memoria pielii

De câteva luni cresc în mine corpul unei emoţii care, iată, capătă formă: dimensiuni, greutate, prezenţă fizică. Coboară spre un timp ce-l credeam pierdut şi care acum se reanimă, adună fragmente de spaţiu, se mişcă încolo-încoace, creşte, dobândeşte volum. Desenează un peisaj propriu, pe care îl descopăr uimită, pe măsură ce se creionează. Emoţia mea, harnică, lucrează, ţese în jurul bobului pe care l-a păstrat adânc, amestecă timpi – momente depărtate cu clipa de-acum -, spaţii, pe care  le redescopăr cu surpriză, altfel, purtând străluciri noi în noua lor aşezare. Momente, bule independente de timp, se reaşează, se reconfigurează, se reordonează, după linii de forţă ce apar dintr-un orizont ce nu-l ştiu controla… O lume nouă, alta, se iscă în pliul unei realităţi ce curge imperturbabil, paralel. O lume ce a stat ascunsă atâta vreme şi care acum îşi impune prezenţa cu toată forţa unei afirmaţii clare, fără echivoc. Afară, grădina, verdele, aceleaşi. Păsările, amiaza, ora 9 ce vine la 9… În corpul lumii mele celei noi, orele se adună, se suprapun, aleargă să se reaşeze unele într-altele. Ziua aceea ce creşte şi creşte şi se nesfârşeşte…

Aproape de mal. Soarele pe piele ce se suprapune cu privirea pe piele. Pielea. Ce memorie poate avea pielea! Captează, în porii ei, timp – aceeaşi zi de blândă toamnă, acelaşi soare, aceeaşi privire, suprapuse, toate; strânge mirosuri – vii odoruri de alge; conservă senzaţii – aspra tactilitate a firelor de nisip  lipite de corpul asudat… Pielea de-atunci ce se intersectează cu alta. Vie, atingerea. Pielea ce se-nfioară. Memoria pielii contrazice timpul: prospeţimea-i nu trece, activează, contrazice uscăciunea celei de azi. Lumea nouă din pliul celei vechi creşte, sporeşte, dospeşte în mine, umple întreg spaţiul interior. Respiraţia acelui moment cadenţează clipa de-acum. Timp şi spaţiu  – mii de particole disparate ce stăteau dispersate în corpul amintirilor mele -, se adună, capătă consistenţă, invadează timpul şi spaţiul prezent cu o corporalitate pe care nu o pot nega, anula, de care nu mai pot face abstracţie.

Bobul ascuns în fibra adâncă îşi ţese coconul în mine. Într-o zi va ieşi la lumină. Vom îndrăzni să recunoaştem firele firave pe care anii le-au împletit?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.