Podrumul de la Izvin

Câte resurse de poezie are limba: „cerimea stelelor”, „cerimea înaltului”. E aşa frumos…

Dar, ca şi cerişor, și cerimea e o formă foarte familiară… Să poţi modela” cerul – ba cerişor, ba cerime, să-l frămânţi, fie micşorându-l, fie înmulţindu-l, înseamnă că cerul îţi e la îndemână, nu te sperie, nu te plafonează”, nu te opresează, nu te apasă el pe tine, ci se lasă drămuit cu măsura umanului.

Totul mă duce iar şi iară la Izvin, unde totul era la scara la care aveau acces ai mei. În sus şi-n jos. Azi dimineaţă mi-a fost adus în minte, josul… A fost la mine o prietenă. Mi-a povestit, în nu ştiu ce context, cum tânjea, copil fiind, să mănânce alături de oamenii ce veneau la muncă, în mijlocul ogrăzii, pe un ştergar mare din in, şi cum, la sfârşitul mesei, primeau lubeniţă. Imaginea lubeniţei a renăscut podrumul casei de la Izvin, beciul, în care copii fiind, intram cu teamă şi veneraţie. Coborai din curte câteva trepte – alunecoase, căci mai întotdeauna pline de un muşchi umed, printre purdelaşii multicolori ce creşteau în jurul curţii, tivind conturul casei. În dreapta, un imens ciubăr, mai totdeauna plin cu fructe puse la fermentat. În mijloc, fântâna, unde se puneau lubeniţele la răcit: se aşeza lubeniţa în găleată, apoi se lăsa să coboare până jos în apa fântânii, unde stătea până se-nbruma. Noi o păzeam pe-aproape, stând cu teamă în preajma fântânii, de care ne era, de fapt, frică. Când ni se părea că lubeniţa s-a răcit destul, sau când răbdarea noastră se epuiza, încercam să întoarcem roata fântânii, să scoatem lubeniţa. Uneori roata ne scăpa şi lanţul se răsucea repede, răsturnând găleată şi lubeniţă în hăul de jos pe care îl ţineam la mare respect. Venea atunci, salvatoare, Maichi. Alteori, Baba, dar atunci ea ne boscorodea fel şi fel…

Dacă mama era prin preajmă, nu obosea să ne povestească cum era pe vremea ei cu lubeniţa, când venea din bostănărie, de pe deal, cu căruţa (coşia”) plină, atunci când  mergea de pază la vie, sau când se ducea să ducă de mâncare la paznici. La întoarcere, li se umplea căruţa de lubeniţă. În mijlocul curţii, sus, printre bostani, loveau lubeniţele coapte de capra coşiei şi lubeniţele grase se crăpau  în două, lăsând să se desprindă miezul galben-portocaliu (aşa erau preferatele mamei). Mama, copil răsfăţat, alegea partea cea mai bună a fructului, iar restul se trimitea la animale…

Târziu, când bostănăria nu mai era, când via fusese luată, când o lubeniţă era păzită de cei 4 copii ce mişunam pe la Maichi, poveştile mamei păreau simple închipuiri dintr-o lume pe care o bănuiam fictivă, proiecţie a unei prea bogate fantezii… După ani, am tot visat să cumpăr odată o căruţă întreagă de lubeniţă, să mă aşez sus, deasupra, să le crap de lemnul caprei şi să mă înfrupt din miezul cel cărnos, fără grija de a mânca tot până la coaja verde… Nu am ajuns vreodată. Poveştile copilăriei rămân salvate, iar din frustrările mele adulte s-a născut un bun consumator la magazinul arabului din colţ. Veri de-a rândul am recurs la cura de lubeniţă, mâncând, economic, felii subţiri, cu gândul la răsfăţul visat.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.