M-a sunat dimineață Andrei de la București, spunându-mi că a cumpărat din Flohmarkt o balanță, cu gândul la ziua ce vine… M-a impresionat gestul lui, căci marchează cu extremă discreție, ca în fiecare an, absența lui Peter, rămas, cumva, simbolic, legat de obiectul echilibrului.
Peter era sub semnul zodiacal al Balanței. Cândva, demult, încercând să ”inventez” un cadou care să nu fie banal – cămașa, puloverul sau vreun alt obiect din inventarul conjugal -, i-am dăruit prima balanță din seria ce va deveni mica noastră ”colecție”… Am adunat, în ani, câteva… zeci, poate: obiecte ce își poartă istoria – uneori, modestă, alteori bogat stratificată, suprapunând povești vechi peste altele, ca-ntr-un palimpsest…
Iată micul instrument gracil, ce măsura densitatea gândurilor din corespondență… scrisori de dragoste, poate, destăinuiri, secrete savuroase sau doar seci anunțuri administrative…
Mișcarea sa delicată le tăinuiește, încă, pe toate… La noi a ajuns într-o bună zi de octombrie, tremurându-și abia scala sub greutatea unei scrisori ce anunța bucuria.
Alături, cântarul cel mare, care clamează, încă, ritos, bunăstarea domnilor E. HERMANN și FIUL, ce puteau măsura greutățile cele mari, până la 200 kg. Domnul Hermann, neamțul, știa, în plus, că e folositor să vorbești limbile locului. Nu s-a împiedicat în a-și asimila der Sohn în FIUL, câtă vreme așa clienții veneau mai mulți. Mai de folos era să brodeze frumoase dantelării din alamă, să îndulcească, prin frumusețe, adevărul greutății ce, pentru comerciantul ce era, însemna bani… Clientul, îmbunat de meșteșugita alcătuire, putea să se lase și ușor dus de aproximarea greutății sacului, căci, deh, frumusețea nu e ca matematica…
… atâtea cântare, balanțe, măsurători, câte aniversări s-au tot succedat. Așezate la vedere, astăzi aduc doar măsura unui timp al echilibrului ce și-a câștigat dreptul de a se reîntoarce. 16 octombrie e întotdeauna un asemenea moment.
Împărțind spațiul privirii cu alte obiecte – firangul brodat, laibărul cu bumbi de piele în care buna își arăta făloșenia, fotografiile cu Muma și mama mici, cu conci de bani sau salbe atârnate la gât -, cântarele noastre păstrează amprenta degetelor cu care proprietarul lor ultim le măsura, la rându-i, frumusețea.
Obișnuia să și le facă ale lui: le ducea mai întâi la atelier, le curăța cu atenție, le ținea în palmele sale, ca într-o mângâiere… Le aducea apoi acasă și le căutam, împreună, locul. Spațiul din jur le primea, ca și cum un gol le aștepta să învie. În jur, locuri pline ce palpită cu viața ce s-a adunat în ele, tandru.
De opt ani nu mai cumpăr cântare. Greutățile le măsor altfel, iar acolo unde e proprietarul, greutățile sunt imponderale.
16 octombrie. Telefonul lui Andrei mi-a readus datele calendarului. M-a tulburat, din nou, felul cum își așază timpul seninul peste zile, peste lucrurile împlinite, peste dorințele ce rămân…
