Zbor

Corectam textul din cartea Anei Olos, gata de tipar: „Vis. Zbura peste un peisaj şi, ajuns deasupra unei clădiri…”. Deodată atins cuvântul zbura,  mi-am adus aminte de zborul copilăriei, joaca preferată a multor nopţi.

M-am trezit târziu de tot. Eram absentă, uşor abulică, poate doar extrem de retrasă înăuntru. Trebuia să-mi cresc interior tăria, încrederea, curajul de a mă exprima, de a ieşi la lumină. Petreceam ore retrasă, afară din drumul celorlalţi. Carmen avea un singur cuvânt ce sintetiza totul: mulă.  Calificativul l-a ţinut lipit lungă vreme de mine. Total lipsită de pragmatism, total distrasă de la lucrurile ce curgeau în jurul meu: Ţuca, unde ai pus cheile? Privirea inocentă, descumpănită, trăda alunecarea înafara realităţii imediate… Gestul prin care cheile erau puse undeva se detaşa de prezenţa mea vie, iar cheile le găseai te miri pe unde, la distanţă de timp. Două lumi se suprapuneau şi, uneori, una aluneca uşor faţă de cealaltă şi atunci se crea confuzie. Cei din jur puteau crede într-un fel de absenţă, dar lumea pe dinăuntru era foarte plină. Erau forme ce mă însoţeau, extrem de prezente, uneori chiar înfricoşător de prezente. Închideam ochii şi un fel de vălătuci apăreau, mă înconjurau şi umpleau spaţiul meu interior. L-ai fi putut numi coşmar, dacă ar fi fost în somn, dar era un fel de semitrezie foarte densă. Cred că se gesta o sensibilitate ce, mai târziu, ştia să pipăie lucrurile din interior, să simtă nuanţe, să alunece fin printre sensurile abia sugerate, printre gesturile abia schiţate. Un simţ primar, incomplet rupt de genuina animalitate, intuiţie ce capta unde neexprimate, neconturate în formă. Materia primă de mai târziu pentru cititorul de poezie ce am devenit.

Vălătucii se echilibrau cu starea cealaltă: imponderabilul, nemateria. Zburam. Şi era atât de firesc zborul, încât părea o stare naturală. Orice obstacol  apărut putea fi surmontat, ocolit prin simpla înălţare deasupra lui. O lume relaxată, în care legăturile între obiecte erau aşa de laxe, încât în orice moment lucrurile se puteau despărţi unele de altele, distanţele puteau creşte, iar eu puteam trece prin această lume descompusă ca şi cum gravitaţia era suspendată. Mă înălţam uşor, apoi cu o mişcare graţioasă, puteam schimba direcţia, puteam coborî sau mă puteam reînălţa, după bunul plac. Un desen frumos rânduit în aer îmi crea libertatea totală de a stăpâni spaţiul… Între cele două stări, fiinţa mea interioară era extrem de ocupată, aşa încât măruntele lucruri dinafară cădeau în spaţiul dintre ele fără să-mi capteze niciun moment de atenţie. Ţuca, unde ai pus cheile? Puteam închide ochii şi cheile dispăreau în groapa neînsemnată a lumii comune.

Jocul între lumile mele au înlocuit joaca de-a lumea adevărată. Nu-mi amintesc iernile cu zăpadă, nu mai ştiu „prinsa” prin curte. Simt însă, şi azi, tainica plăcere de a sta cu ochii închişi şi a mă mişca – energie indefinită, între sus şi jos, departe şi aproape. Un fel de lume simbolic prezentă mă stăpânea, dând calitatea unei emoţii vibrante, asemeni muzicii de mai târziu. Ani după, primele chemări ale feminităţii întrebătoare s-au tradus tot simbolic, în vis: era o pădure cu copaci înalţi, subţiri şi deşi, cu lumină filtrată abia, şi pământul mustind cald. Şi din pământul acela viu, spălat de lumina lăptoasă scursă printre crengi, răsăreau continuu brânduşe de un mov exploziv. Un sunet difuz însoţea naşterea lor, şi un abur, ca o pânză uşoară , se întindea, se ridica, se mişca uşor în sus şi-n jos… Senzualitatea rafinată  a întregului scenariu simbolic  a fost arareori atinsă apoi. Aşez alături de-abia câte o atingere, o adiere de gest, o pală fină de mângâiere de mai târziu…

Fotografie: Ionuț Văidean

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.