Iscodeam un prieten poet, întrebându-l cât din substanța poeziei lui i-ar cuprinde viața. Răspunsul lui a negat întrepătrunderea, disociind cele două universuri: „Cuvinte, poezie — nu persoane reale…, nu veronici!  Referința era, evident, la Veronica lui Eminescu, căreia prietenul meu îi refuza centralitatea în sonetele de dragoste pe care poetul le scrisese.  Cum recuza, generic, orice amestec al vieții în artă.

Stau astăzi și mă întreb : așa să fie ? Ce oare din poezia pe care o citim ne atinge ? Ce, din marea artă a lumii ? De ce fiorul ce tremură în suflet, când auzim și reauzim versul, devenit adagiu al nostalgiei, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte?

… evident că “persoanele” nu mai rămân reale, evident că ele sunt devorate de cuvinte, de poezie, dar nimic nu mă poate convinge că nu viaţa – cea cu persoane, cu sevă, cu veronici, cu eu, cu tu – e cea care trece în poezie. Hrană  pentru un rapt binecuvântat!

Un moment ce îmi revine: 1978. Era anul când l-am cunoscut pe Peter, data când ne-am însoțit în dragoste [notă: Peter Jecza, sculptor]. Fusese invitat la Bienala dantescă de la Ravenna. Tema: Infernul. Desene multe…, un caiet. Peter mi le-a arătat. Eu, venind din afară, cu inocenţa, și neruşinarea, și lipsa de conştiinţă a gravității momentului, sau cu tinereţea de atunci… cine știe !, am răsfoit caietul și, dintre multele schiţe, am ales ceva ce mergea mai departe decât imaginile cunoscute: un cub ce îşi defăcea cele patru colţuri, lăsând să i se întrevadă interiorul foarte zbuciumat. Schiţa s-a transformat în lucrare: Univers dantesc. Corespundea raportului dintre perfecţiunea operei lui Dante şi sensul ţinut în chingile rigorii, cu tot tumultul universului pe care îl cuprindea.

Cheia formală a cubului deschidea pentru următorii ani ciclul Monadelor.  Exerciţiu de sinteză: clarificare a limbajului,  lămurire lăuntrică, cristalizare a unor experienţe – plastice, de viaţă –  ce s-au acumulat în timp.

Câţiva ani mai târziu, vizita unor prieteni artiști la atelier. Răsfoiesc catalogul cu imagini ale lucrărilor, aşezate cronologic: se succed lucrări elansate, aspiraţii, forme deschise, ascensiuni, Nike, Zbor, Eliberare, Optimism, Lirism… Deodată, registrul se modifică: formele se purifică, se adună, se concentrează. Unul dintre cei doi, artist inteligent, ce “simte” dinăuntru sensul formei, se opreşte: “Aici a survenit ceva în viaţa ta”. Era pragul de început al monadelor, anul 1978.

În acel moment, am realizat că dragostea, cea care irumpsese năvalnic atunci în viața artistului, i-a adus limpezirea de sine.  Nu eu, persoana, „muza” veronică, mă aflam în lucrare, ci tot el era acolo, artistul, ajuns la o decantare a ființei lui, el, cel ce aducea în exterior strălucirea comorii ce-o găsise în el însuși…

Desigur, lucrările nu conţineau nici veronici, nici alte “accidente” întâmplătoare, dar experienţa pe care o aducea cutremurul de atunci al dragostei a putut cataliza propriile sale sinteze. Artistul ce era a ştiut să-şi asculte, să-şi decanteze propriile impulsuri, ca să i se nască lucrarea.

Cutremurul ce-l resimte artistul într-un moment, emoțiile – pozitive, ori de alt fel, sunt germenii ce lucrează adânc, hrănind creația. Acea putere a trăirii intense o simțim noi concentrată în operă. Picur ce adună viața, strop în care ea se reflectă total. Periculoasă „joacă de sine”, în care el, artistul, își livrează toată respirația vieții sale, expunându-se pe sine complet, asemeni unui ecorșeu sau așa cum ai întoarce o haină, cu interiorul la vedere. Aprigă luptă în care viața sa este devorată complet, pentru a hrăni opera. Persoane, veronici, iubiri, trăiri, toate, amalgamate, se topesc în creația ce devine vie, ca o rană, încă aburind a viață, hrană pentru cei  ce o ating.

Din acel îndepărtat an 1978, trăind lângă artist, am mai înțeles multe. Am înţeles, spre pildă că, indiferent cât de importantă ar fi fost pentru el “prezenţa” mea, ea va fi rămânând întotdeauna în planul secund al vieţii lui. Arta nu permitea rival… Arta era rapace, devoratoare. Arta se hrănea cu tot ce atingea… Nu am încercat să-i fac concurenţă. Mi-am asumat poziţia subalternă (nu fără frustrările “gospodinei” ce şi-ar fi dorit, uneori, să fie prinţesă!). Mi-ar fi plăcut doar, târziu, când Peter venea uneori acasă cu câte o lucrare ce relua, copiind, propria lui lume formală, să nu simt strângerea aceea de inimă, simţind că “sursa” secătuise: eu ? el? Cu siguranţă, filonul ce ne hrănea. Arar, câte-o zvâcnire. Secătuirea vieţii nu putea minţi opera…

De aceea, prietenului poet ce îi refuza Veronicăi locul din miezul poeziei, îi pot răspunde acum: nu, nici ea, poezia, nu poate fi doar manual de prozodie. Poezia e adevăr lăuntric. Cuvintele sunt solidare cu carnea vieţii ce o acoperă, nu se pot despărţi.

Apoi, însă,  cu avantajul senectuții, pot adăuga: veronicile poeziei ar trebui să fie fericite… Fericitele!

Minunata şansă a feminităţii născătoare…