Expoziția pe care o pregătesc ocupă întreg parterul clădirii. Am lăsat în fața intrării lucrarea cea mai grea – piesa de rezistență a oricărei organizări: Veghe, un fel de pasăre formată din 3 cuburi mari, în care Peter a intervenit direct în materialul bronzului, decupând niște fante cu flexul, ca niște aripi. Are cca 250 de kilograme și pune în dificultate orice organizator. Cu autosuficiența masivității, se arată distantă, rece, greu de “îmblânzit”, ca o forță imperturbabilă ce nu se clintește. Aproape de neclintit, și la propriu. Anunță expoziția, înainte de a intra în spațiul propriu-zis. Înăuntru, cinci săli mari, luminoase, având și o excelentă lumină muzeală, sunt “legate” / “despărțite” de spații mai mici, un fel de locuri de refugiu, cu arcade, asemeni aceluia ce l-am fotografiat ieri. Am optat să pun în aceste spații câte o singură lucrare / sau un grup mic de lucrări, care să se poată bucura de intimitatea contactului individual cu privitorul. Un “respiro” pe traseul de expunere, locurile astea au o minunată căldură. Călătoria printre lucrări este, astfel, mai lină, cu urcușuri și coborâșuri, cu zone de acalmie sau, dimpotrivă, cu zone de intensitate mai marcate. Le-am găsit ritmul stând dimineața singură în spațiu, lăsându-mă infuzată de sensul pe care el îl impunea. Am încercat să mă pliez lui, să nu-l bruschez, să-i simt vibrația particulară. Momente așa de pline…, când simți că gestul tău instituie lumi. Atâta emoție: te concentrezi să captezi unda aceea inefabilă ce plutește. Să n-o trădezi, să-i primești vibrația. Uneori îți scapă: graba, orgoliul, poate neatenția, fac să alunece pe lângă tine boarea acelui moment. Alteori, însă, când simți că ai găsit, totul se transfigurează: atunci tu nu mai contezi, tu devii parte dintr-un discurs ce te înglobează. Ca o comuniune. Seamănă, probabil, cu rarele puncte de sincronicitate ale undelor: maximă – minimă. Ca un act de iubire. Ca atunci când scrii poezie.