Aglaja între poveşti

În decembrie 2003, George mi-a dat să citesc lucrarea de licenţă a lui Agnes Mattis-Teutsch despre Aglaja Veteranyi şi să văd dacă pot scoate ceva din ea pentru publicat. Agy era fata lui Waldemar, prieten  apropiat. Mi-a promis şi volumul bibliofil cu Geschenke. Ein Totentanz, ilustrat cu linogravurile lui Volz. Am decis să expunem foile volumului cu lucrările şi, în loc de catalog, să publicăm micul studiu al lui Agy.

Apoi a venit restul: am citit De ce fierbe copilul în mămăligă, ce fusese nu de mult tradus în româneşte. M-a tulburat felul atât de  frust de a-ţi dezbracă propria viaţă, de a o scoate înafară. Apoi am descoperit entuziasmul Sentei faţă de subiect.  Am dat cartea mai departe…  prieteni au citit-o pe nerăsuflate. I-am rugat să scrie, spontan, impresii calde. Micul exerciţiu al lui Agy urma să stea alături de alte voci, mai exersate.

Senta mi-a spus despre sinuciderea ei. În 4 februarie urmau să se împlinească 2 ani deja. 4 februarie… de ce nu?  Mai era până în 4 februarie ceva mai mult de-o lună.

În câteva zile a început să crească o poveste, care s-a tot rostogolit şi a crescut, a crescut… S-au adunat toţi.  Din Germania: Metzger, George, Rodica Binder de la Köln. Din Elveţia: Peter Bichsel. Din Turcia: Zehra Cirak, scriitoarea ce a câştigat bursa Robert Bosch după Aglaja. Apoi au venit de la Bucureşti Nora Iuga, Denisa Comănescu, cu Polirom-ul,  Cărtărescu cu un text… Şi de acasă, mai toţi: Cuci Bădescu, Pia Brînzeu, Smaranda Vultur. Micul text a lui Agy avea bună companie…

În februarie am umplut o întreagă săptămâna oraşul cu prezenţa Aglajei Veteranyi: spectacolul Odeon-ului cu dramatizarea romanului, lansarea ediţiei a doua de la Polirom, expoziţia pe care a adus-o  Lecca în mapă de la München, traducerile Norei Iuga şi  performance-ul lui Ildiko Jarcsek, născut din lectura lor, filmul lui Metzger, Aici, cerul, lectura de la Centrul German, cu Ada Milea şi Zehra Cirak.

Toţi, în jurul ei, a preafragilei…

În final, ne-am întâlnit cu toţii într-o carte, scoasă în câteva zile: Poveşti pentru Aglaja. Pe hârtie de ziar, neghioabă, dar cu câteva file preţioase, cu desenele făcute anume de Adriana Lucaciu, pentru versurile ei rămase inedite, trimise de iubitu-i ce n-a avut puterea să vină. Imaginea cu rochia-i de mireasă nenuntită, pe care scrisese textul Ana lebt. Coperta, cu desenul delicat pe margine, cu aripile de înger care alunecă, liniştit, spre înalt. Tot ce adunasem în febra acelei perioade intra aici.

Am cântat-o, am descântat-o, am pritocit-o cartea asta, cu urgenţa unui gest ce o putea salva: scrisoarea ei, la început, apoi Peter Bichsel, lecturile, ineditele, «raftul cu amintiri» interviuri, evocări… Viaţă adunată, viaţă restituită, viaţă apărată…  O redescopăr cu surpriză: obsesiile, temele, fricile – parcă în oglindă cu ale mele proprii. Aglaja:

«Îmi doresc ca Peter Bichsel să-mi spună poveşti la înmormântarea mea, mie şi celor prezenţi. Şi Bunului Dumnezeu. Şi tristeţii. Şi clovnului. Şi dorului. Şi iubirii. Şi vinului roşu pe care-l beau cu el.» (Unul dintre testamente) Peter Bichsel, Scrisoare de adio: «Tu ştii – Tu ai ştiut -, povestitul are mereu de-a face cu neputinţa de-a povesti. Hai, povesteşte-mi ceva, povesteşte-mi ceva – hai, spune ceva pe franţuzeşte. Povestitul este acel ceva – nu specialul, ci acel ceva. Acel ceva care nu vrea niciodată să ne treacă prin minte. Să spui acum ceva, să spui orice – orice, să povesteşti orice. Căutarea unui orice nu reuşeşte. Chiar tu ai spus-o: Cine găseşte n-a căutat bine – Cine găseşte moartea? Cine găseşte n-a căutat bine. Cam asta am vrut să spun când ţi-am zis: Cine a scris aşa o carte n-o mai scrie pe a doua. Primul lucru care mi-a venit în minte când am auzit de nenorocirea ta a fost fraza asta. Apasă greu asupra mea. Atunci am rostit-o ca pe-un compliment. Ca o consolare. Scrisul are de-a face cu ne-putinţa de-a scrie – în căutarea acelui ceva. Nu avem de-a face cu a putea, ci cu a nu putea, cu eşecul permanent – o profesie a dracului de riscantă. Nici nu se compară cu dansatoarea pe sârmă care trăieşte din asta pentru că ştie, pentru că poate s-o facă. …» 

Eu nu am putut face «o lectură» a cărţii. Nu m-am putut desprinde de ea, ca să stau deoparte. Am «ţesut» doar în jurul ei poveştile altora şi i-am spus chiar aşa: Aglaja între poveşti:

Poate ar fi trebuit să începem această carte mult mai de mult. Poate ar trebui să începem continuu cărţi, să spunem continuu poveşti, istorii, basme… Pe nerăsuflate – poveşti pentru cel căruia îi este frică, poveşti pentru cel căruia îi este prea noapte, poveşti pentru cel căruia îi este prea dor, pentru cel care dansează pe sârmă, pentru cel care vede, pentru cel care ştie prea mult, pentru prea greu – poveşti…

Pentru Aglaja, pentru fiecare – poveşti… Un zid de poveşti, ca să ne ferească de frică, de noapte, de dor, de dansul pe sârmă, de văzul prea departe, de ştiut, de prea greu.

Ca să o ferească pe Aglaja de Aglaja, pe mine de mine, pe el de el.

Ca să ne ferească viaţa de viaţă.

Cartea cu Aglaja astfel s-a născut. Dintr-un fel de poveste. Ca să o legene. Să o aline. Să o susţină. Să o aducă între ai săi, acasă. Cu fiecare prieten, povestea curge mai departe. Cu fiecare prieten mai învingem o zi.

Mă întreb:  De ce am simţit-o aşa a mea pe fata aia amărâtă, alungată prin lumi, hăituită… De când să fi început, aşa acută, frica asta?

Atunci nu mi-am dat seama că scrisesem pentru mine cartea Aglajei. Poate toţi anii ăştia, mi-am scris, mi-am spus mie poveşti. Le-am ascuns în expoziţii, le-am agăţat pe ramuri de salcie – le-am oferit, le-am strigat, le-am cerşit, disimulat, doar-doar le-o auzi cineva, cine trebuie…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.