Miez de zi

Stau în grădină. Deasupra, un cer incredibil de limpede. Niciun nor. Rândunele zboară sus, sus… semn că vremea va mai rămâne așa liniștită. Au trecut aproape două săptămâni de când sunt aici și nimic nu a tulburat vremea cea bună. Toate lumea îmi spune, consternată, că un asemenea fenomen la Stockholm e rarisim – o dată la o sută de ani, poate… Eu mă simt aleasă, având privilegiul de a trăi ceva așa de rar, ca și cum eu aș fi provocat vremea cea bună… sau poate chiar vremea știind că am ajuns eu aici. Într-un fel mi s-ar părea o reparație: gândisem că fiind așa aproape, poate… Dar să nu mă gândesc astfel. Mă întinsesem până mai adineaori pe iarbă. Aproape, apa pusă de Rodica șopotește, ușor… Din când în când, triluri felurite… Departe, doar o sirenă a unei mașini întrerupe liniștea, sau, pe cărarea de după gard, vreo vorbă a cuiva… Ridicasem chiar înainte capul să văd cine vorbește cu cine. Am descoperit că suedeza se vorbește și doar la aparate – un tânăr  striga la telefonul din ureche.

Mă mai întâlnisem cu liniștea asta și-n zilele ce-au trecut. Când am ajuns la Möja, eram singurii turiști ce coborâseră de pe vas. Ultima stație a vaporului. Sălbăticie aproape. Ne instalaserăm la una dintre mesele din grădina unui om ce-și scrisese pe casă RESTAURANG. Gătea, alături de nevastă, vreo trei feluri de mâncare și le împărțea pe la mesele din grădină. Dincolo de tufișurile ce separau “localul”, trecea un drum prăfuit pe care, arar, apărea câte o căruță sau câte un vehicul mai modern, cu zgomot de mașină, un fel de ATW, cum îi spun orășenii, la noi. De la o vreme, pe drum au început să se perinde oameni gătiți de sărbătoare: femeile cu rochii, bărbați purtând costum, ba unii și cravată, ori papion. Ceasul să tot fi fost unu trecute. Când ne-am uitat, la cap de drum, se înălța o turlă de biserică. Am decis: o nuntă tre’ să fie. Perechile se îndreptau, domol, într-acolo. De la o vreme, mai grăbite. Rodica a început să fotografieze: unul câte unul sau în grupuri, nuntașii  se rânduiau frumos spre locul de ceremonie: trei copilași cu pălării de soare împingeau un fel de cărucior. Cămășuțele de gală le fluturau pe-alături. Chicoteau, fericiți, pășind prin praful drumului, către biserica din zare. Urmă apoi o pereche. Părea să fi adunat o viață-ntreagă în urma lor: femeia, cu-o țigară-n mâna dreapta, înainte, iar în spate, ca ispășind o pedeapsă, el. Între ei, distanță de o lume. Eu cu Rodica citeam în gesturile lor istorii, deslușeam semne ce ni se arătau nainte. Rodica prindea imagini după imagini, fixând mișcarea ce curgea, ca-n insectar.  Mai pe la urmă, o altă pereche, mai vârstnică: femeia, cu rochie verde, purtând o coroniță pe cap, din ierburi împletite, cu flori, bărbatul, mai rigid, într-un costum cu papion. “Nașii”, a observat Rodica. Stăpâniți de un fel de solemnitate responsabilă, se îndreptau tot într-acolo… I-am propus Rodicăi să ne înfățișăm și noi. Eram curioasă să văd cum se petrece taina unei cununii aici, la cap de linie pe mare. Am dezbătut dacă se cade, iar la sfârșit, ne-am hotărât s-o facem. Am pornit. Înaintea noastră, într-o alergare, o tânără pereche, aflată deja în întârziere: ea, în față, mai decisă, el o urma. Noi râdeam. Eram martore ale  unui univers întreg care, cu reguli și cutume, intra într-un spectacol pe care ochiul impersonal al aparatului îl oprea într-un stand by ciudat.
Când am intrat în biserică, în bănci se arătau toate personajele din distribuția ce ne-am creat-o: în rândul doi, copiii, cumințiți de-acuma, în altă bancă, perechea ofilită, iar în spate, cei doi întârziați.
În față, la altar… stupoare: cuprinși de solemnitate, “nașii” noștri drept miri. Ce i-o fi adus la vârsta lor trecută să se-adune sub corona-nflorită, nu știu… Erau acolo, el răspunzând abia auzit, ea, mai fermă, angajând jurăminte de fidelitate “până ce moartea îi va despărți”. Din bănci s-a înălțat apoi un domn cu o cămașă înflorată, ce s-a pus în față și-a-nceput să cânte… Abia acum eram ca într-un film: vremuri revolute se întorceau… “flower-power”… Blândețea unui timp ce-afară adăsta, alene, moale, înconjura biserica pierdută aproape, la cap de lume, înconjurată de pietrele de cimitir lângă care ne-am așezat apoi. Departe, marea, parcă alta… Aproape doar o pace, ca acuma… Liniște, un tril ușor de pasăre pe-aproape.
Ce m-o fi îndemnat să povestesc? Grădina, poate… cap de rai aicea.
Mai stau doar azi. Mâine, din nou, acasă… Viața reîncepe. Azi, eu, aleasă.  Ca și cum, o dată la o sută de ani, cineva ți-ar spune că ești  iubită.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.