Uneori, câte cineva pune, apăsat, întrebarea: ”Ți-e bine?”, știu că pe chipul meu apar semne ce  îngrijorează – se simte, poate, că mi-e greu… sau frică… Atunci dau fuga în mansardă. În mansardă mi-e  bine. Când ne e greu, ori frică, cu toții ne refugiem în lumi unde să ne simțim în siguranță. Așa fac  și eu: urc în mansardă. O fac relativ rar.

Acolo, lângă geam, pe un soclu, stă portretul în bronz al unei femei tinere. Datează de la finele anului 1978.

Fusese așezat întâi în picioare. Nu îmi plăcuse. Avea o trufie ce îmi părea străină. Într-o zi, l-am așezat culcat. Trufia i s-a mai estompat. Ochii, fără iriși, refuzau să privească, îndreptați spre nicăieri. Privirea sonda, poate, înăuntru, zări ce vor fi să vină… De ai fi întrebat-o pe tânăra ce visa, așezată pe-o parte, ce e răul, nu ar fi știut, cu siguranță, s-o spună… Atâtea nu le știa, încă. Aștepta, culcată pe-o parte, să îi ajungă timpul când i se vor dezvălui lumile ce le aștepta. A rămas așa, ani…

Azi, urc în mansardă. Lângă geam, visând, tânăra de atunci așteaptă încă să i se deschidă lumi. Mă opresc întotdeauna și o scrutez. Cum și-a putut păstra detașarea aceea senină: ochii deschiși, fără să se teamă că vor vedea urâtul… O liniște învăluitoare o detașează de grabă, de teamă… Mă înduioșează: cum stă de liniștită, neștiind că viața va năvăli în curând peste echilibrul ce-l avea… Inconștiență? Siguranța că e protejată? Pe luciul bronzului se simte mâna tandră ce mângâia forma cu iubire, punându-i amprentă senină.

​În catalogul lucrărilor, portretul de lângă fereastră poartă descrierea: Peter Jecza, C.192 Sorina 1978.