La Lugoj, sus, în Sinagogă. Aproape, tavanul își etalează superba broderie, în rozuri diafane. În fața mea, doar tuburile orgii, lăsând să curgă invers, spre înalt, sunetul puternic de slavă. Franz Metz a adus, mai cu seamă, compoziții ale celor ce-au dat viață, aici, în Banat, muzicii: Josef Wenzel Heller (1849-1914), Karl Rudolf Karrasz (1846-1912), Josef Emanuel Ranftl (1786-1863). Acesta era profesor de canto la Lugoj, venit dintr-un sătuc pe care l-am traversat la venire, Darova…
Întinderea lină a pustei, fără niciun zvâcnet mai înalt, le-a insuflat, cu siguranță, acestor bărbați, nevoia să-și poarte sufletul mai sus. Munții metalici ai orgii au compensat chemarea din înalt.
Pe drum, gândul se bucura, dimpotrivă, de spațiul nesfârșit: simțeam cum niciun zid nu-l oprește, cum se prelinge, străbătând desimea sălbatică a mărăcinilor, cum aleargă spre zare… Din când în când, prindea câte un crâmpei de imagine ce trecea, fulgurant, prin memoria mea înțesată de amintiri, pentru a-l scăpa apoi, pierdut în galbenul monoton al câmpului…
Orga a încheiat de intonat Trei psalmi de Dvorak. Pe banca din față, întâlnesc inscripționat numele lui Öszi Sándorné, proprietara al cărei loc îl uzurp -122. Cu câtă consecvență și-o fi urmat Öszi Sándorné crezul, de și-a înscris numele în bronz, să nu se șteargă, efemeră, aspirația ei de înalt?
Începe partea Sandei Guțu: Suita I pentru violoncel solo de Bach. Singură în centrul Sinagogii, gestul ei are siguranța unei sublime oficieri. Din corpul instrumentului, sunetul se desprinde, ușor, înălțându-se, celest. Minute prelungi… o unică respirație… zborul unei aripe de înger.
În aerul ce poartă încă tremurul delicat al visării, orga revine, cu un Finale ferm.
Drumul spre casă înghite, în tăcerea târzie, o seară de poveste.
