O poveste

Am găsit un plic cu fotografii vechi. Alături, o povestioară. Le pun alături, aici. Iată:

”Nu știu cum să încep. Sunt cam  tristă. Eu am chef să mă joc și nimeni nu vrea să se joace cu mine. Băieții mai mari (psst… vorbesc doar de unul, dar așa spun, să nu se știe…)… băieții mai mari  se uită la alte fete, se plimbă cu ele de mână pe stradă. Fetele mai mari știu ce să spună ca să se plimbe de mână cu băieții. Am văzut și eu cum se face: te uiți în sus, spre cer, apleci alene din gene și spui, arar, silabisind abia, că ți-e frică să mergi pe stradă singură și-atunci băiatul la care i-ai spus se simte puternic și te ia repede de mână și te apără. Sau poți să spui că ți-e frică de noapte sau câte și câte poți să spui ca să te ia de mână… Pe mine nu mă crede nimeni dacă spun. Pe mine băiatul care aș vrea să mă ia de mână m-a văzut că mă știu bate singură, să mă apăr, și m-a văzut și noaptea singură, pe când pândeam la fereastră să-l văd cum se pregătește să meargă la-ntâlnire. Stăteam cu ochii lipiți de geam și mă uitam. Și el își punea cravată… și, pe când își încheia nasturele de sus, cămașa i s-a desfăcut, puțin, și i s-a văzut deodată un petec alb de piele și-atunci eu așa de tare m-am zgâit, că privirea mea a sărit, mai să spargă geamul ferestrei, și privirea mea l-a atins și el a simțit. Și-atunci a ridicat repede ochii și m-a văzut că nu mi-e frică de noapte și că stau acolo, zgâindu-mă cum stă în fața oglinzii. De-atunci știe că eu stau nopțile acolo, cu ochii deschiși și îl văd cum își închide nasturele acela la cămașă. Și l-a închis până acum de un milion trei sute cincizeci și patru de mii de ori, cred… Și de un milion trei sute cincizeci și patru de mii de ori, privirea mea a străpuns fereastra și a încercat să nu fie văzută cum se strecoară acolo și … (cuvântul ăsta nu pot să-l spun, sărută, e un cuvânt ce se spune doar după ce te-a luat de mână băiatul acela pe care ai vrea să-l… știți voi ce!). Dar eu știu cum e să te plimbi pe stradă de mână. Și mă și plimb de-atâtea ori, cât nu s-au plimbat fetele acelea. Eu mă duc acasă, închid ușa, mă strecor în pat, mă acopăr până peste cap și când e întuneric-întuneric, strâng tare ochii. Atunci, acolo, sub plapumă, între pleoapele ce le strâng tare-tare și mintea mea dinăuntru se așază un fel de oglindă întoarsă în care eu prind tot ce-am cules cu ochii pe când mă uitam pe stradă…   Și văd cum băiatul acela ce-și închidea nasturele a reușit să și-l închidă, uitându-se atent la mine, și văd cum se apropie de fereastră și o deschide, cu gesturi tăcute… Și-apoi cum iese, nesimțit aproape, și mă ia de mână, fără să-i mai spun cât mi-e de frică, și cum mă poartă câțiva pași, pe când mie mi se face tot mai frică… și cum își apropie petecul acela alb de petecul roșu al gurii mele, și mie mi se înmoaie genunchii, și-mi tremură picioarele, și cum… Ei acolo nu am ajuns niciodată, să spun cuvântul acela, pentru că întotdeauna mi se face așa de frică, încât deschid larg ochii, cu spaimă, și oglinda fermecată se  sparge, oglinda în care aș putea să rostesc  cuvântul acela ce nu îl pot spune, încă… Dar nu e nimica, pentru că eu știu drumul și mă întorc acolo…
Poate deseară… sau poate mâine…”

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.