Citesc versurile lui Blaga, din programul de sală pregătit pentru seara aniversară dedicată maestrului Remus Georgescu, la 85 de ani, ce o vom face la fundație în 23 noiembrie, de la ora șapte. Mi se pare că ăsta e rostul poeziei – să te identifici cu ea, ca și cum ți-ar aparține.

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-ațâță
jăraticul ascuns
sub vălul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nicio rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Uneori sunt nepermis de tânără. Semne mărunte, ce vin de te miri unde, îmi aduc suflu de primăvară. Alteori, dimpotrivă… Astă seară, îmi simt toamna: anii mulți, grei…

Anotimpurile… Le porți înăuntrul tău, oglinzi mișcătoare ale sufletului.